8 octombrie · 18:00
Galeria Pygmalion, Timișoara
Donum. Casă pentru visători
Artiști: Ciprian Chirileanu, Renée Renard
Eseu curatorial: Maria Sârbu
Expoziția Donum. Casă pentru visători a artiștilor Renée Renard și Ciprian Chirileanu este susținută de două referințe filosofice esențiale, eseul Construire, locuire, gândire (1954) al lui Martin Heidegger și cartea Poetica spațiului (1957) de Gaston Bachelard. La conjuncția celor două concepții, care au influențat profund gândirea despre locuire în a doua jumătate a secolului trecut, casa – dincolo de structură construită – apare ca o condiție a existenței, a memoriei și a imaginației.
Procesul creativ care a stat la baza acestei expoziții se situează între aceste două perspective, locuirea ca mod de a fi în lume și spațiul domestic ca teritoriu al intimității și al reveriei. Lucrările s-au născut concomitent cu ridicarea unei case – în zile de vară, la munte, pe malul unui râu ce nutrește vegetația din curte. Acest parcurs lent, acompaniat adesea de zgomot, dezordine și resturi materiale, capătă un sens nou prin acțiunea artiștilor, care descoperă în rebuturile construcției, în fragmentele vegetale și în obiectele întâlnite pe parcurs puncte de plecare pentru un discurs vizual despre cum fragmente de realitate cotidiană pot intra într-un nou circuit al dăruirii simbolice. Astfel, Donum desemneză o formă de generozitate, acel dar născut într-un context care, oferind materie și memorie, face posibilă arta.
Resturi de bârne, ramuri, flori și frunze veștejite, lingurițe de argint, imagini vechi, toate au rolul de martori ai unei existențe trecute și, în același timp, devin purtătoare ale unor experiențe intime, traduse în forme estetice cu valoare de universalitate. Tehnicile de transpunere artistică au un rol esențial în acest sens. Uneori, poartă semnificații personale încifrate în obiecte și gesturi recuperate din copilărie. Din prima categorie fac parte, spre exemplu, porțelanurile familiei Renard, tabloul cu casa de la Sasca în forma ei inițială, realizat de mama, Cristina Renard, în anii adolescenței artistei Renée Renard. Din categoria gesturilor recuperate din copilărie face parte, în schimb, practica picurării cositorului în apă, pe care Ciprian Chirileanu a experimentat-o adesea, când era copil, ca joc genuin, fără a-l asocia cu molibdomanția, ritualul în care formele aleatorii rezultate din solidificarea metalului sunt interpretate ca semne ale viitorului.
În alte cazuri, alegerea procedeului artistic face perceptibil caracterul efemer și vulnerabil al materialelor aflate între trecutul unui cămin și viitorul unei expoziții. Fragmentele de țiglă sunt recompuse, iar nervurile spărturilor sunt marcate cu foiță de aur, într-un gest care trimite la tehnica japoneză kintsugi, unde fisura nu este ascunsă, ci devine parte din istoria obiectului. Cărămizile uzate sunt căptușite cu borax, ca și cum ar fi protejate pentru a traversa o nouă etapă a existenței lor și pentru a-și aștepta o posibilă devenire artistică.
În această paradigmă a transformării și a memoriei, prezența în expoziție a unei lucrări video din perioada de început a relației celor doi artiști dobândește o semnificație profundă. Filmarea, realizată fără scenariu și fără intervenții de montaj, surprinde un moment domestic calm și așezat. Renée Renard și Ciprian Chirileanu pregătesc masa, vorbesc și mănâncă în mica bucătărie a apartamentului lor din Timișoara. Camera rămâne martoră discretă a unui timp care nu pare să urmărească altceva decât propria curgere.
În simplitatea acestui moment cotidian se află una dintre cele mai profunde expresii ale locuirii, reflectată și în teoriile lui Heidegger – a construi și a locui sunt două dimensiuni ale aceleiași experiențe – și Bachelard – locuința reprezintă un spațiu privilegiat al intimității și al memoriei. Prin urmare, nu este vorba despre reprezentarea unei case în acest video, ci despre timp împărtășit, familiaritate și gesturile mărunte prin care un cuplu își construiește o viață împreună. Această scenă de convivialitate condensează tocmai ceea ce lucrările de artă rezultate din materia șantierului de la Sasca încearcă să recupereze prin alte mijloace, o urmă a timpului trăit și o promisiune a unei locuiri tihnite.
October 8 · 18:00
Pygmalion Gallery, Timișoara
Donum. House for Dreamers
Artists: Ciprian Chirileanu, Renée Renard
Curatorial Essay: Maria Sârbu
The Donum. House for Dreamers exhibition by artists Renée Renard and Ciprian Chirileanu is grounded in two essential philosophical works: Martin Heidegger’s essay Building, Dwelling, Thinking (1954) and Gaston Bachelard’s book The Poetics of Space (1957). At the intersection of these two concepts, which profoundly influenced thinking about dwelling in the second half of the last century, the house – beyond its physical structure – emerges as a condition of existence, memory, and imagination.
The creative process behind this exhibition lies between these two perspectives: dwelling as a way of being in the world, and domestic space as a realm of intimacy and reverie. The works came into being alongside the construction of a house – on summer days, in the mountains, on the bank of a river that nourishes the vegetation in the yard. This slow process, often accompanied by noise, disorder, and construction debris, takes on new meaning through the artists’ intervention, as they discover in the construction scraps, plant fragments, and objects encountered along the way starting points for a visual discourse on how fragments of everyday reality can enter a new circuit of symbolic giving. Thus, Donum denotes a form of generosity – that gift born in a context which, by offering material and memory, makes art possible.
Scraps of wood, branches, withered flowers and leaves, silver teaspoons, old photographs, all serve as witnesses to a past existence and, at the same time, become vessels for intimate experiences, translated into aesthetic forms of universal value. Artistic rendering techniques play an essential role in this regard. Sometimes, they carry personal meanings encoded in objects and gestures drawn from childhood. The first category includes, for example, the Renard family’s porcelain pieces and the painting of the house in Sasca in its original form, created by her mother, Cristina Renard, during the artist Renée Renard’s teenage years. In contrast, the practice of dripping tin into water, which Ciprian Chirileanu often experimented with as a child as a simple game, without associating it with molybdomancy, the ritual in which the random shapes resulting from the metal’s solidification are interpreted as signs of the future, belongs to the category of gestures drawn from childhood.
In other cases, the choice of artistic technique highlights the ephemeral and vulnerable nature of the materials that bridge the past of a home and the future of an exhibition. Fragments of tile are reassembled, and the ridges of the cracks are marked with gold leaf, in a gesture that alludes to the Japanese technique of kintsugi, where the crack is not hidden but becomes part of the object’s history. The worn bricks are coated with borax, as if to protect them as they enter a new phase of their existence and await a possible artistic transformation.
Within this paradigm of transformation and memory, the inclusion in the exhibition of a video work from the early days of the two artists’ relationship takes on profound significance. The footage, shot without a script and without any editing, captures a calm and unhurried domestic moment. Renée Renard and Ciprian Chirileanu set the table, talk, and eat in the small kitchen of their apartment in Timișoara. The camera remains a discreet witness to a moment that seems to pursue nothing but its own passage.
In the simplicity of this everyday moment lies one of the most profound expressions of dwelling, as reflected in the theories of Heidegger – building and dwelling are two dimensions of the same experience – and Bachelard – the home represents a privileged space of intimacy and memory. Therefore, this video is not about depicting a house, but about shared time, familiarity, and the small gestures through which a couple builds a life together. This scene of conviviality encapsulates precisely what the artworks created from materials at the Sasca construction site seek to recapture through other means: a trace of time lived and a promise of a peaceful home.